Mircea Radu și-a lansat recenta prima carte, intitulată „Povești cu gust“ (Curtea Veche). Volumul nu e numai o carte de bucate, ci reunește și amintiri și idei ale cunoscutului om de televiziune. Vezi care sunt primele amintiri ale lui Mircea Radu legate de mâncare și ce-i place cel mai mult să gătească.
Cum ți-a venit ideea să scrii „Povești cu gust“?
Nu cred că a fost un moment pe care să-l rețin, despre care să spun că a fost ideea de la care a plecat construcția cărții, momentul zero. Știu doar că am povestit odată, la o masă, despre o anumită mâncare și amintirea, ancora în timp pe care o aveam legată de acel desert. Dar am ținut minte reacția celor care mă ascultau – fetele zâmbeau cu subînțeles, iar tipii aveau în priviri ceva din sticlirea ochilor lupului din povestea cu cei trei purceluși – și mi-a placut. Restul e istorie…
De când gătești? Cine, ce te-a inspirat?
De când m-am mutat de la ai mei. Ca să mănânc, a trebuit să învăț să gătesc – pe la douăzeci și ceva de ani. Nevoia și foamea m-au inspirat A! Și faptul că nu aveam atât de mulți bani ca să mănânc la restaurant.
Paste cu orice. Nu contează că sunt clasice, penne, tagliatelle, fusilli tricolore sau nu, cu sos pesto cu busuioc și muguri de pin, arabbiata sau napoletana cu ceapă și morcov, pe toate le fac și le mănânc cu aceeași mare plăcere.
Care a fost relația ta cu mâncarea de-a lungul timpului?
Cu mâncarea am dintotdeauna o relație de prietenie, caldă. De când mă știu, evit pe cât pot mâncarea rece. Sigur, nu refuz niciodată un sandvici cu ton, castraveciori acri și ou fiert pe o baghetă crocantă.
Trei mâncăruri care îți aduc aminte de momente speciale din viața ta?
Piftia de porc pentru că mă duce cu gândul la Crăciun, o sărbătoare atât de mare și de frumoasă; înghețata de cacao pe care eu știu să o fac și care e cea mai bună înghețată de cacao din lume, cu ingrediente 100% naturale (rețeta e în cartea „Povești cu gust“) și plăcinta cu mere care-mi aduce aminte de scena din copilărie (de fapt scenele, că au fost zeci) în care stăteam alături de un prieten care locuia la un demisol, mâncam plăcintă cu mere și ne holbam la picioarele femeilor care treceau pe stradă, la un metru de noi…
Dacă ar fi să compari viața ta de acum cu un fel de mâncare, care ar fi acela?
Cu o mâncare tradițională, clasică; cu nimic complicat, care să ia ochii sau să păcălească simțurile.
Ce-ți place mai mult? Sa gătești sau să povestești despre asta?
Depinde de situație.
Unde ți-ar plăcea să-ți petreci o bună perioada de timp, dupa care să scrii o carte despre experiențele traite?
Într-o mânăstire.
O persoană care ți-a inspirat sau ți-ar inspira un fel de mâncare?
Am mâncăruri care mă duc cu gândul la oameni care m-au crescut sau m-au influențat într-un fel sau altul; sau la scene pe care nu le pot șterge din minte chiar dacă a trecut mult timp de când s-au întâmplat. De altfel, cartea mea, „Povești cu gust“, are la bază ideea asta – mâncăruri asociate cu întâmplări prin care am trecut.
Care e cel mai sofisticat preparat pe care l-ai încercat?
Nu mă bag la preparate complicate, nici prin gând nu-mi trece.
Care e cel mai frumos compliment pe care l-ai primit legat de mâncarea ta?
Tăcerea. Când mâncăm cu poftă, nu vorbim. Iar când mâncăm cu poftă înseamnă că ne place.