Când dau timpul înapoi și-mi amintesc cât de îndrăgostit eram de Nicoleta, nu-mi vine să cred că am putut fi atât de orb, dar mai ales surd (și o să aflați îndată de ce!), încât să o cer și de nevastă!
Eu și Nicoleta ne-am căsătorit în urmă cu trei ani, din dragoste. Mare dragoste. Putea să ia lumea foc, noi doi nu mai vedeam, nu mai auzeam absolut nimic în jurul nostru. Când și-au dat seama ai noștri că suntem pe punctul de a renunța la facultate fiindcă nu aveam timp să petrecem destule ore împreună, au hotărât să ne unească destinele, ca să nu ne dăm singuri viețile peste cap. Asta era și intenția noastră, de altfel, dar părinții ne îndemnaseră s-o luăm mai încet, fiindcă e prea devreme, suntem prea tineri pentru o asemenea decizie, avem alte priorități, să învățăm, bla, bla, bla.