Larisa Claru – 11 luni în jurul lumii

25.01.2012, 09:24.

O poveste parcă desprinsă din bestsellerul „Mănâncă, Roagă-te, Iubeşte“, o călătorie de cunoaştere a româncei Larisei Claru, care se redescoperă lucrând ca voluntar în diverse colţuri ale lumii.
La zece minute după ce am întâlnit-o pe Larisa Claru, preşedinta Fundaţiei „Marius Ivan“ (desfăşoară campanii de promovare cu scopul sensibilizării opiniei publice faţă de situaţia persoanelor cu dizabilităţi intelectuale) mă visam deja zburând spre America Latină, sărind cu paraşuta, schimbând idei despre religie şi spiritualitate cu înţelepţi tibetani sau um-blând prin junglă pe lângă lei, urangutani sau
elefanţi. Larisa are 76 de ore de zbor şi o experienţă de 11 luni adunată călătorind în opt ţări, unde a depus muncă de voluntariat şi a lucrat pe diferite proiecte. Este ca un dicţionar de poveşti incredibile despre curaj, determinare, momente de răscruce, răbdare, acceptare şi iubire. Răsfoieşte galeria foto din laptop şi are o poveste pentru orice imagine. Vorbeşte mult, gesticulează… dar cu multă pasiune şi cu dorinţa de a împărtăşi tuturor descoperirea ei: VIAŢA! În câteva ore, am învăţat de la Larisa că viaţa, aşa cum o ştim noi, se poate schimba radical cu o singură decizie. Că merită să visezi la lucruri aparent imposibile şi să te încăpăţânezi să le îndeplineşti, chiar şi după 12 ani. Ideea de a călători şi de a lucra cu copilaşi din lumea întreagă era visul Larisei încă de pe când avea 18 ani. Acum, la 30 de ani, după o călătorie în jurul lumii, spune: „Simt că în toţi aceşti ani am dormit şi abia acum m-am trezit şi trăiesc cu adevărat. Un preot tibetan mi-a spus: „Trăieşte ca să iubeşti şi să dăruieşti!” Asta am făcut timp de 11 luni, iar acum nu mă mai pot opri şi nici nu vreau. Această experienţă m-a conturat ca persoană, am învăţat la fiecare pas, cu fiecare hello… A fost incredibil, iar o astfel de experienţă nu o găseşti în cărţi şi nu o poţi învăţa într-o şcoală sau universitate. Ea trebuie trăită!“ Cum a pornit Larisa în aventura care i-a schimbat
viaţa? Citeşte în exclusivitate povestea ei.

«Am plecat singură»

Nici nu mi-am dorit să plec împreună cu cineva, acesta era visul meu… drumul meu spre cunoaş-tere şi împlinire. Am luat decizia de a pleca în această călătorie când am ajuns într-un punct critic în viaţa mea. Nu mă mai recunoşteam pe mine, nu mă mai regăseam pe niciun plan. Mama mea a fost atinsă de o boală gravă… şi părea că nimic nu-mi schimbă karma. Pe atunci, lucram la Fundaţia „Marius Ivan“. A trebuit să renunţ la serviciu, dar am primit sprijin din partea lui Marius Ivan. Ideea de a călători şi de a lucra cu copilaşi din lumea întreagă o aveam încă de la 18 ani, acesta a fost visul meu cel mai de preţ.
Nu ştiam însă sub ce formă se va contura visul meu. Am ajuns la 30 de ani ca să-mi dau seama că visele pot deveni realitate dacă ni le dorim cu adevărat. În decembrie 2008 l-am pus pe hârtie, şi în ianuarie 2009 am început să fac primii paşi în căutarea unor sponsorizări. Din start nu mi-am permis această experienţă, însă asta nu m-a făcut să renunţ. Am fost foarte hotărâtă să găsesc o soluţie ca să pot să-mi pot împlini visul. Mi-au fost închise în nas multe uşi… însă am reuşit. Am găsit trei sponsori care mi-au fost alături. Fundația „Marius Ivan“, Compania Feizy Import-export şi Anchor Grup. Totul a costat 30.000 euro. Suma a inclus biletele de avion, cazare, masă şi bani de buzunar. Am plecat printr-o organizaţie,
i-to-i.com, iar pentru fiecare program în parte trebuia plătită o anumită sumă. O parte din această sumă mergea pe cazare şi masă, şi o alta era considerată donaţie pentru organizaţia sau fundaţia locală la care eram repartizaţi.
Programul mi l-am făcut împreună cu agenţia; ţările, proiectele le-am ales şi le-am stabilit de dinainte. Aşa că totul s-a desfăşurat conform planului.

«Voluntariat, pentru că am vrut să aibă un sens!»

Sunt o persoană foarte dinamică, iar când am ales să fac un tur al lumii, nu am vrut să-l fac doar de dragul de a vizita. Am vrut să aibă un sens. Viaţa mea se învârte în jurul copiilor, şi aşa va fi întotdeauna. Ei sunt soarele meu. Provocarea a fost cum voi putea combina regăsirea mea, pasiunea mea pentru copii şi călătoritul. Aşa s-a născut ideea de a face voluntariat în jurul lumii. Aunci când mi-am ales ţările în care să fac voluntariat, cei de la agenţia cu care am plecat mi-au sugerat să încep cu America Latină. Argentina a fost prima ţară spre care am zburat şi, sincer, cred din tot sufletul că aşa trebuia să se întâmple. Am locuit cu o familie extraordinară, de la care am învăţat multe, care mi-a fost alături şi m-a sprijinit în momentele de cumpănă.
Iniţial, trebuia să am proiecte în 11 ţări. Din păcate, am ajuns să parcurg doar opt ţări. Din Honduras, din cauza războiului civil, a trebuit să plec şi am zburat în Costa Rica, unde am petrecut şase săptămâni în loc de două.
În Uganda şi Tanzania nu am mai ajuns din motive financiare. Am început cu Argentina, pe
1 mai, unde am lucrat la un orfelinat de copii. M-au impresionat mizeria, condiţiile în care trăiau acei copii şi felul în care erau trataţi… agresiv şi neglijent. Când am ajuns în Peru, orfelinatul era mai curat, dar din lipsa banilor nu puteau să-i îngrijească bine. Într-o seară, unul dintre copii a făcut pneumonie şi am fugit cu el în braţe la spital. Eu am plătit tot. Mi-a fost foarte greu să mă despart de el, plângea încontinuu, doar să fie în braţele mele. Şi eu la fel…
În Costa Rica, obiectivul nostru era să salvăm ţestoase. Noaptea, patrulam pe plajă patru ore să vedem când ies ţestoasele din mare pentru a depune ouă, ca mai apoi să le ducem la incubatoare. Trebuia să le protejăm de braconieri, care patrulau în acelaşi timp cu noi pentru a fura ouăle şi a le vinde ca afrodiziac. Cine găsea ţestoasa a lui era! În Australia, am avut un proiect pe mediu, iar în Malaysia trebuia să monitorizăm şi să studiem comportamentul urangutanilor care au fost ţinuţi captivi şi ulterior lăsaţi în libertate în junglă. Prima oară când a trebuit să dorm în junglă am murit de frică. Noaptea, în junglă e beznă şi toate zgomotele care se aud, insecte, frunze… numai când îmi aduc aminte mi se ridică părul de pe piele. Ziua, când monitorizam urangutanii, trebuia să stăm la o anumită distanţă, ca să nu ne simtă sau să ne vadă… erau foarte periculoşi. De asta nu foloseam niciun deodorant; ne spă-lam cu şampon şi săpun ecologic, fără miros. În Cambodgia am predat engleza copilaşilor care proveneau din familii defavorizate şi care au fost supuşi violenţelor fizice şi sexuale.
Cea mai frumoasă experienţă a mea a fost în Nepal, unde am predat engleza la un templu budist, iar în Africa de Sud am avut parte de o experienţă foarte traumatizantă, a trebuit să am grijă de copii sub 1 an, infectaţi cu HIV.

«Mi-a schimbat viaţa şi modul de gândire»

Am învăţat ce înseamnă acceptarea, cum e să fii umil, să nu judec oamenii sau faptele lor, mi-am învins unele temeri şi, cel mai important, mi-am găsit pacea interioară.
Cochetez cu gândul de a scrie o carte despre experienţa mea. Multe persoane m-au îndrumat să fac acest pas. Tot timpul cât am fost plecată am ţinut un jurnal, deci informaţii sunt. Însă simt că nu s-a terminat ceea ce am început prin acest program. O să mai aştept un timp şi voi lua decizia în mo-mentul potrivit şi în funcţie de ceea ce urmează. Simt din toată fiinţa mea că va exista un „va continua“ la povestea mea, începută în mai 2009.