O deputată simpatică şi extrem de rezervată, Alina Gorghiu, a declarat zilele trecute că în mentalul colectiv al românilor s-au conturat…
… două tipologii ale femeii politician: femeia puternic masculinizată şi femeia frivolă. Fireşte, observaţia asta încerca să sublinieze lipsa unui model de femeie cu carieră politică de oarecare succes, care n-ar trebui să fie nici masculinizată, nici frivolă, ci cumva altfel.
Dar cum? Nu-ţi trebuie nici cine ştie ce pasiuni politice, nici vreun doctorat în politologie pentru a observa cu ochiul liber, privind un banal televizor, că, într-adevăr, femeile politice reprezentative sunt fie nişte forţe ale naturii cu alură de tancuri ex-sovietice, coc expirat, taior mărimea 56 şi privire de oţel, fie nişte domniţe cu decolteu şi zâmbete electorale insinuante, care aspiră să câştige voturi şi simpatie politică mai degrabă pe mâna alegătorului masculin, decât prin reprezentarea intereselor femeilor românce.
În condiţiile astea, nedumerirea persistă: „Cum ar trebuie să fie, aşadar, femeia politican, care nu e nici masculinizată, nici frivolă?” Am încercat să contruiesc un portret robot al acestei tipologii posibile şi, după gustul meu, mi-a ieşit că femeia politică ideală ar trebui să conţină măcar următoarele caracteristici de bază:
1) Să se îmbrace decent, prin decent înţelegând o ţinută corporate, singurul accesoriu acceptabil fiind cel mult o broşă. Decolteul este total prohibit.
2) Să fie o femeie atentă cu silueta ei. În condiţiile în care politicienii bărbaţi au o reputaţie proastă în privinţa guşii şi a cefei, e plăcut să vezi că măcar femeile sunt ceva mai atente cu genul ăsta de probleme. În plus, nu poţi vorbi credibil de austeritate când e vizibil că te sugrumă taiorul.
3) Să fie întotdeauna reţinută în a vorbi despre viaţa ei privată. Boala, soţul, succesele şcolare ale copiilor, tabieturile personale exhibate în aproape orice împrejurare trasformă o femeie politician într-o ţaţă.