A venit vara cea adevărată şi ca niciodată, parcă, anul acesta am văzut foarte multe doamne şi domnişoare mergând pe biciclete. Prin parcuri, pe trotuare…
… arareori pe străzi, le poţi surprinde şi citi în priviri atât teama de şoferi agresivi, dar şi încântarea independenţei pe care ţi-o dă un ghidon şi o pereche de pedale. Ca bărbat şi biciclist totodată, asta nu poate fi decât o încântare.
Am câteva prietene care speră de ani buni ca bicileta să facă parte din stilul lor de viaţă. S-au săturat de gazele de eşapament, vor un oraş cu aer în care să simţi aromele ierbii şi ale florilor plantate abundent şi totodată inutil, cred că mişcarea în aer liber e o plăcere cotidiană ieftină şi, mai ales, o declaraţie de război făcută unui stil de viaţă nesănătos.
Din păcate, Bucureştiul e un oraş asediat de maşini, de taximetrişti scăpaţi de sub control, în care pistele special neamenajate de primărie, pe care oricum sunt parcate autoturisme, sunt mai degrabă o descurajare pentru bicilişti. Oricine a trecut măcar o singură dată printr-un oraş precum Berlin a putut observa că bicilistul e un cetăţean de rangul întâi, e tratat omeneşte şi încurajat să existe.
Pistele velo sunt adevărate autostrăzi, mamele îşi duc copiii la grădiniţe cu bicicleta, angajaţi în costume scumpe din industria financiară pedalează fără nici o jenă, oameni în vârstă şi adolescenţi par strâns uniţi într-o confederaţie a sportului şi a aerului curat.
Dar în Bucureşti, deocamdată, administraţia investeşte în poduri şi şosele, toarnă beton şi asfalt în cele mai neaşteptate locuri cu o îndârjire demnă de urbanistica secolului trecut. Un secol în care o femeie şi-a câştigat un loc simbolic de referinţă între bărbaţi nu doar cu şarmul personal şi cultura rafinată, dar şi cu ajutorul bicicletei.
Miţa Mihăescu, boema domnişoară interbelică, a forţat armura prejudecăţilor şi a câştigat. Într-un fel, fiecare femeie din Bucureştiul de azi care încalecă pe-o şa şi pedalează printre maşini de sute de cai putere îi datorează un gând.