Psihoterapeutul Miruna Stănculescu realizează un mic dicționar explicativ al bărbatului pe durata meciurilor de fotbal, care să ajute femeia de lângă el să treacă fără stres peste astfel de momente.
Unul dintre principiile în care cred este acela că nu putem schimba realitatea, dar putem schimba povestea pe care ne-o spunem despre ea. Realitatea iminentă este aceea a unui meci de fotbal. Asta nu se poate schimba. Dar, doamnelor, putem schimba felul în care relaționăm cu sportul în chestiune și, respectiv, cu bărbatul prins în vâltoarea evenimentelor sportive și ocupat cu exersarea tuturor comportamentelor asociate. Primul pas al demersului ar fi să înțelegem de ce nu e pur și simplu vorba doar despre fotbal sau doar despre bere. Nu de alta, dar înțelegerea e punctul de plecare în manifestarea toleranței.
Trebuie să fie, de vreme ce a iscat și războaie. La propriu. Ca de exemplu cel iscat în 1969 între Honduras și El Salvador, cunoscut sub numele de „războiul fotbalului“, unde, pe fondul unor probleme politice, meciul de fotbal dintre echipele celor două țări s-a transformat în fitilul care a aprins conflictul. Izul de război sublimat sub forma unui sport se vede de altminteri cu ochiul liber – până la urmă, vorbim de două tabere, marcate distinct prin echipament, imn și galerie cu susținători înfocați, care au nevoie de un arbitru pentru rezolvarea conflictelor. Câteodată, dacă partida de fotbal e destul de importantă, seamănă cu un asediu. Sau cel puțin așa a arătat pentru mine orașul Porto, pe care l-am vizitat (din fericire sau din nefericire, depinde cine citește articolul) cu ocazia unui meci de fotbal, Liverpool – Porto.
Prin ochii unei turiste blonde, interacțiunea spontană cu fanii lui Liverpool bând bere la terasa portugheză se uită greu. Așadar, pentru bărbatul implicat, fotbalul e o treabă serioasă. Care se tratează cu spirit de răspundere și cu implicare. Și cu pasiune. Practic asta înseamnă că dacă omul liniștit pe care îl cunoști în viața de fiecare zi se transformă într-un agitat care înjură televizorul ca un camionagiu nervos și care se ceartă cu prietenii, e ok. Pentru că studiile ne spun că fotbalul poate avea rol de catharsis, adică un un efect eliberator prin descărcarea unei trăiri refulate. O partidă de fotbal trăită intens poate avea rolul de a-i scoate din sistem tensiunea și stresul vieții de fiecare zi. După care, odată meciul terminat (și, evident discuțiile de după meci), omul pe care îl cunoști va redeveni vizibil, în varianta lui mai puțin stresată.
Trecem la aspectul următor care ne demonstrează că ar fi bine ca, în rolul de consoartă a soțului pasionat de fotbal, să sperăm că echipa căreia îi este devotat câștigă. Pentru că așa va beneficia și omul în chestiune de euforia învingătorilor. Consolidat, fenomenul determină manifestările de stradă. La nivel individual, victoria echipei favorite determină o creștere a optimismului, a bunei dispoziții și a încrederii în sine. Nu întâmplător, pentru că studiile demonstrează că nu numai jucătorii, ci și suporterii au parte de un nivel crescut de testosteron (hormon masculin) și de beneficiile asociate cu o atare creștere. Ceea ce ne spune (pe de altă parte) că n-are rost să sperăm la „romantism“ dacă a pierdut (să zicem) Germania.
Fotbalul stimulează și sentimentul de apartenență. Care se manifestă comportamental prin încercările de identificare cu echipa favorită. Așa că de asta tinde omul să cumpere produsele cu premii legate de campionatul de fotbal. Și tot așa se explică colecția de șepci, tricouri și magneți de frigider. Aici nu e nevoie să încurajez la toleranță. Că știm cum e, doar că la noi e vorba de genți, pantofi sau make-up.
Ajungem la relații și la fotbal. O să încep cu relațiile în general și o să ajung la cele de cuplu. Fotbalul poate face bine relațiilor de familie. Pasiunea pentru evenimentul sportiv (fie un meci sau campionatul în totalitatea lui) aduce familiile împreună. Și prietenii. E suficient să arunci o privire la grupurile de pe la terase sau la numărul de voci pe care le estimezi în strigătele ce se aud (la goooooooooooooool) de la vecini. Tații și fiii împărtășesc entuziasmul chiar și când cei din urmă sunt doar niște țânci. În cuplu însă, lucrurile se complică dacă consoarta nu e pasionată. Rămâne pe dinafară și poate concluziona că nu contează sau că nu-i iubită. Realitatea tristă e că nu te poți pune cu pasiunea pentru fotbal. E mai util să ai înțelepciunea de a constata că, fie el european, mondial sau altfel, un campionat se termină destul de repede. Relația rămâne. Deci nu are rost să intri în competiție. Ci doar să lași omul să se bucure pe deplin de pasiunea lui.
Cele de la paragraful precedent sunt valabile dacă echipa favorită e comună grupului. Dacă nu, se pune în funcțiune alt mecanism, acela al apartenenței la grup. Care mecanism ne determină să credem (automat) că grupul din care facem parte e mai bun decât alte grupuri. Și implicit membrii lui. Așa că dacă, mai ales pe durata campionatului, îți auzi partenerul generalizând afirmații neprietenoase despre întreg poporul din care se trage echipa adversă nu e un semn că a regresat intelectual, ci doar că este implicat și trăiește meciul 100%.
Și iată că ajungem și la bere. Și implicit la un studiu al Universității Oxford, care ne dă o recomandare foarte exactă – pentru a beneficia de interacțiunea cu grupul de prieteni, un bărbat are nevoie în medie de două întâlniri la bere pe săptămână. Măritată de vreo 20 de ani și mai bine, prima întrebare care mi-a trecut prin cap a fost: „Cine a plătit studiul, bărbatul meu?“. Răspunsul a fost conform bancului – „cei de la bere“, de vreme ce a fost inițiat de cei de la Guiness. În fine, să trecem la legătura dintre bere și fotbal. Se știe deja că, în cantități mici, alcoolul ajută la integrarea în grup. Este anxiolitic și, în consecință, relaxează. Problema este însă că trecem rapid de la scăderea anxietății la scăderea discernământului. Fotbalul are o componentă importantă de relaționare socială, iar alcoolul o facilitează. Nu e de mirare deci că un studiu serios desfășurat în Statele Unite a concluzionat că, în medie, 40% dintre participanții la evenimente sportive sfârșesc prin a se ameți binișor.
Dar de ce bere? Simplu. Pentru că acțiunea de „a bea o bere“ tinde să fie considerată drept o activitate tipic bărbătească. Ca și fotbalul, de altminteri. Așa că înfrățirea dintre cele două a venit la îndemână. În cursul documentării pentru articol am căutat și un studiu despre semințe. N-am găsit. Poate pentru că e o activitate mai degrabă balcanică și noi avem alte tipuri de preocupări. În fine, dacă vreți să limitați consumul de bere al grupului de pe canapeaua din living, tot știința ne informează că (pe lângă discernământ, firește) ajută paharele. Care au nevoie să fie cu forme drepte, nu rotunjite. Un pahar drept ajută creierul să estimeze mai corect cantitatea băută și are deci mai multe șanse să ajute omul să pună frână la momentul potrivit.
În încheiere, m-aș întoarce la principiul de la care am aplecat. Nu poți schimba realitatea, dar poți schimba povestea pe care ți-o spui despre ea. Campionatele de fotbal sunt inevitabile. Și tot inevitabile sunt și comportamentele asociate cu acestea. Ce nu poți schimba, poți înțelege și tolera. Dacă se păstrează în decența care descrie un suporter înfocat, dar care acționează în limitele rezonabilului.